”CINEVA DOREȘTE RĂUL DOMNULUI BECALI”
februarie 19, 2017

”CINEVA DOREȘTE RĂUL DOMNULUI BECALI”

În cantonamentul lui Anderlecht, clubul belgian are amenajată o sală specială pentru presă. Cu zone diferențiate pentru cea scrisă, un mini-studio pentru radio și tv. Doamnele blonde de la recepție surâd larg când le spun pentru cine am venit. ”Stanchuuuu!”. Nicolae Stanciu întinde mâna ușor îndoită, astfel încât să-l apuc în semn de salut de antebraț. Nu s-au uscat alifiile de la masajul de refacere. Observ brațele sale pline de tatuaje. Îmi aduc aminte de o replică mare, dintr-un film mare, ”Promontoriul groazei”, cu Robert de Niro și Nick Nolte capete de afiș. Robert Mitchum , analizând tatuajele lui De Niro, îi zice lui Nick Nolte: ”Nici nu știi ce să faci mai întâi. Să-l privești sau să-l citești?”.

În film, De Niro e băiatul rău. Dur din cale afară, de fapt. Nicolae Stanciu e băiatul bun. Tatuajele sale sunt cu părinții, cu sora, cu fratele. Cel mai important, cu bunica. Am discutat prima dată cu el la finalul meciului cu Zenit, când Lucescu l-a felicitat în parcare. Am stabilit un interviu pentru a doua zi, deși a precizat că nu prea dă interviuri.

– Două pase de gol cu Zenit, s-au lămurit belgienii că meriți 10 milioane de euro?

(Râde)Nu știu… Important e să joc eu bine. Oricum, dacă Anderlecht a dat pe mine această sumă, înseamnă că așa au considerat ei. Am jucat și mai bine, și mai rău, sper să o fac din ce în ce mai bine.

N-a mai vrut să dialogheze cu presa

– Sincer, te-au deranjat comentariile potrivit cărora nu valorezi suma asta?

– Nu prea le pun eu la suflet. Pe moment m-au deranjat, dar am trecut peste ele. Cred că sunt mai puternic mental, de la meci la meci. Pe de altă parte, mă și ambiționează. Eu nu sunt tipul care să zică, ”nu mă interesează, nu citesc presa, nu mă uit la televizor…”. Să știi însă, că m-am simțit ciudat când presa din România  a preluat absolut tot ce s-a scris aici despre mine mai puțin laudativ și nimeni nu mi-a dat un telefon. Nu că mă așteptam să-mi ia apărarea, deși sunt jucător român, dar un telefon…

– Nici tu nu ești recunoscut drept un tip foarte vorbăreț cu ziariștii.

– Poate. Chiar luasem hotărârea, după ce s-a scris despre mine de când am venit la Anderlecht, să nu mai vorbesc. Dar mi-am schimbat opțiunea, am vorbit și pentru Digi, și pentru Dolce, și acum cu tine.

”Eu am jucat pentru Steaua”

– Tu pentru cine ai jucat? Pentru Steaua sau pentru FCSB? Lăcătuș, Pițurcă au antrenat la Steaua, dar nu mai recunosc asta.

– Eu zic că pentru Steaua am jucat. Pentru Steaua am obținut performanțe, am câștigat titluri, am jucat în cupele europene. Acele bucurii nu ni le poate lua nimeni, nici nouă, nici fanilor. Am jucat și cu stema veche, și cu cea nouă pe piept. Stemele și le mai schimbă chiar cluburi mari, uite, ultimul exemplu e Juventus. Pentru fani foarte mult a contat pierderea numelui. Nu știu ce s-a întâmplat, nu am toate datele. Cred însă că cineva dorește răul domnului Becali.

Povestea tatuajelor

*Cel mai important dintre tatuajele lui Stanciu

 – Îți plac mult tatuajele, din ce văd.

(Râde din nou). Da. Foarte mult. Majoritatea sunt cu sau despre oamenii importanți din viața mea. Părinții mei, fratele, sora mai mare. Cel mai important este cu bunica. Din păcate, nu se mai află printre noi, dar sper că e mândră de mine, de acolo, de Sus. Ne-a crescut singură, și pe mine, și pe sora mai mare, părinții erau la serviciu. Tatuajul e cu ea ținându-mă în brațe când eram mic. Mai am numele fratelui tatuat, datele de naștere ale părinților…

– Ai declarat cândva că nu îți plac două categorii de oameni: cei mincinoși și cei care, fără să fi dat cu piciorul în minge, își dau cu părerea despre fotbal. Mai e valabilă declarația?

– În ceea ce privește oamenii mincinoși, da! Nu-mi plac ipocriții. În legătură cu a doua categorie, mi-am schimbat părerea. Sunt atâția antrenori mari, de exemplu, care au făcut performanțe la cel mai înalt nivel, fără să fi fost mari fotbaliși. Unii dintre ei, chiar fără să fi jucat fotbal.

*Nicolae Stanciu acordă un autograf pe tricoul de joc oferit lui Mugur Onofrei, unul dintre microbiștii de frunte ai fotbalului românesc

 

CITEȘTE MÂINE ÎN PARTEA A DOUA!

  • Ce părere are despre șansele României de a merge la Campionatul Mondial din 2018
  • De ce ne-a bătut Polonia
  • Cum a ratat penalty-ul cu Muntenegru

Share:

Add your Comment

Despre mine

"Am devenit microbist cu acte într-o seară de noiembrie a anului 1979. Universitatea Craiova juca la Leeds, pe atunci mare forță a Angliei și a Europei. La Craiova, alb-albaștrii câștigaseră cu 2-0, goluri teribile, Balaci cu capul și o bombă a lui Irimescu, dar mulți spuneau că era insuficient. Aveam 10 ani și am luat de bună ceea ce ziceau oamenii mai mari: ne calcă-n picioare englejii, domne!"
Citeste mai mult

Invitatii lui Nanu