Dialog cu solistul trupei Holograf, într-o seară de 1 martie, despre fotbal, muzică, admiratoare și anii 80

Întrebat despre femei, Dan Bittman a răspuns că e ”slab de refuz”. Întrebarea îi fusese pusă cândva de revista ”OK”. Dar cred că starul trupei Holograf e slab de refuz în general. Vorbisem doar de câteva ori la telefon, apropo, Bittman nici telefoane nu refuză, eu îl știam pe el, normal, de vreo 3 decenii, de pe vremea când tinerii de atunci fredonau în draci ”Umbre pe cer” sau ”Te voi iubi”, hiturile trupei pe pe ”Holograf 2” sau ”Holograf 3”. Discurile pe care le procurai în trei feluri: dacă plăteai bani mulți, dacă -ți rupeai cămașa când se puneau în vânzare sau dacă aveai pile la magazin. La mine a fost valabilă ultima, cu mențiunea că era vorba de cea mai mare librărie din Târgu Jiu. Dan Bittman nu a refuzat un dialog despre fotbal, dar am dat-o din fotbal în muzică și în viața anilor 80.

*Dan Bittman și Holograf, peste 3 decenii de succes

Ne-am întâlnit în seara de 1 martie, în clubul ”Nomad” din Centrul Vechi, unde Bittman a ținut un concert. L-a acompaniat inimitabilul Marius Bațu. De fapt, l-au acompaniat peste o sută de doamne și domnișoare care au cântat la una cu el, mai ales ”Și băieții plâng câteodată” ori ”Ți-am dat un inel”. La cea din urmă, vedeta serii a atenționat: ”V-o cânt și pe asta, dar să nu-mi veniți mie la anul să-mi spuneți că eu am fost de vină, că v-ați luat după mine, și alte chestii, bine?”…

Dan Bittman cântă de trei decenii și ceva numai la Holograf. La ”Nomad” a cântat fără pauză o oră și jumătate, când cu mâna stângă în buzunarul de la blugi, când cu ea aplecată peste stativ. Părea ceea ce și e: un tip pentru care muzica asta chiar nu mai are secrete. Când doamnele și domnișoarele interpretau singure, încât nu mai era nevoie decât de chitara lui Marius Bațu, Bittman a strigat către băieții de la bar: ”Eu cânt cam pe gol, nu? Dați-mi și mie o vodcă și un Pepsi!”. A închinat în cinstea celor de față, într-o seară pe cinste, din care nu putea lipsi ”Cântec șoptit”, versuri de Zaharia Stancu, cântat dumnezeiește de cuplul Bittman – Bațu. ”Odată am ucis o vrabie / Am tras cu praștia-n ea și am lovit-o…”.

– Star rock din anii 80. Microbist de când?

– E, stați că nu am fost star chiar de la început. Nu știu nici azi dacă sunt (râde). Păi, microbist tot de atunci, ba chiar mai înainte. Lumea mă cunoaște că țin cu Steaua, dar să știți că la început am fost dinamovist. Da, da, dinamovist.

*Lui Dan Bittman îi place și să joace fotbal, nu doar să privească

”D” de la Dinamo, Dinu, Dumitrache…

– Dinamovist? Cum?

– Păi, erau anii aceia cu mulți jucători de la Dinamo ale căror nume începeau cu litera ”D”. Dumitrache, Dinu, Deleanu, Dudu… Îmi plăcea mie chestia asta cu ”D” de la Dinamo, aveau și sigla aceea cu litera ”D”… Și-mi mai plăceau culorile alb și roșu. Bine, pe televizor se vedeau alb și negru, dar știam eu că e vorba de alb și roșu, așa încât la fel le vedeam și pe ecran.

– Și stelist cum ați ajuns? De ce ați trădat Dinamo?

– Pentru asta există un vinovat, prietenul și colegul meu de la Holograf, Edi Petroșel. El m-a atras către Steaua. M-a bătut atât de mult la cap, încât, până la urmă, m-a convins.

– Se întâmpla când?

– Cam pe la jumătatea anilor 80, erau anii Stelei, cu Sevilla, cu încă o finală de Cupă a Campionilor, pe atunci nu exista Champions League.

– Cu cine sunteți acum, cu echipa lui Gigi Becali sau cu cealaltă?

– Deocamdată, cealaltă nu există. Am văzut și părerile fostelor glorii, toată lumea are dreptul la o părere cu atât mai mult cei care au făcut gloria acelei echipe. Eu cred că acest război face rău tuturor, la fel ca orice război, chit că e exagerat să folosim termenul acesta. Nu creează decât tensiune, invidie, răutate, chestii negative, mă rog, românisme de care nu suntem decât noi în stare. Din nefericire.

Merge des la meciuri

– Mergeți pe stadion?

– Când am timp, mereu. Uitați, acum, aș fi mers la Steaua – Dinamo, în Cupa Ligii, dar cum sunt aici, la concert, nu am putut. Ultimul la care am mers, a fost Dinamo – Craiova, 2-1, acesta, recent. M-a invitat prietenul meu, Mihai Stoichiță.

– La un moment dat, mergeați la meciurile Naționalului…

– Ohoo, cât timp a trecut de atunci! Când era asta?

– Pe la mijlocul și sfârșitul anilor 90…

– Era Gino Iorgulescu președinte. Ce echipă frumoasă! Și ce stadion extraordinar, în acea zonă superbă a Bucureștiului! Păcat că au dispărut amândouă. Ce vă spuneam mai înainte, românisme. Nu că țin eu lecții, dar cam asta e. Sper să nu se întâmple la fel și cu Steaua. Doamne-ferește!

Povestea neștiută a piesei ”Ochii tăi”

– Pe lângă hit-urile mai noi, ați interpretat ”Ochii tăi”, unul dintre cele mai vechi.

– Ce poveste interesantă are melodia asta… Eram la mare, la Costinești, 1987 sau 1988, sper să nu greșesc… Cântam atunci 3 luni, cântam la ”Forum”, veneam la sfârșitul lui mai și plecam în septembrie. Domane, ce vremuri! E, și ce să vă spun, mă îndrăgostisem! Nu, nu zâmbiți, că mi s-a mai întâmplat! (Râde). Am compus melodia într-o dimineață, în grădina unui alt hotel, nu ”Forum”, altul. Era o grădină cu trandafiri, era dimineață, de acolo și versul cu ”roua în zori de zi”.

– Domnișoara a știut povestea? Seamănă cu cea a lui Ilie Micolov, care a compus ”Dragoste la prima vedere”, văzând o fată pe care n-a mai întâlnit-o după aceea.

– E, mie mi s-a mai întâmplat să le mai și întâlnesc… A știut de atunci, bineînțeles, a mai durat povestea noastră ceva timp, apoi s-a terminat. N-am mai vorbit cu ea de 30 de ani.

 

Discuția ar mai fi continuat, a admis și el că mai avem de vorbit, dar zeci de admiratoare stăteau la rând pentru un selfie cu Dan Bittman. A rămas să ne mai întâlnim. Eu cu Dan Bittman.

 

 

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *