Cu 16 zile înaintea crucialului meci de la Cluj, o poveste de pomină de la celebrul România – Danemarca, 3-1, din 15 noiembrie 1989

 

Pe 15 noiembrie 1989, Bucureștiul era un oraș cenușiu și pustiu. Patrule de miliție colcăiau la tot pasul. Peste 5 zile începea Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român. Avea să fie ultimul. Pe 9 noiembrie căzuse Zidul Berlinului. Nicolae Ceaușescu era considerat ultimul dictator al Europei. La Congres a ținut un discurs de 6 ore, întrerupt de peste 100 de minute de aplauze și ovații. A vorbit despre cum a crescut consumul alimentar de la 1.800 de calorii zilnic pe locuitor, în 1950, la 3.300 în 1989. Asta într-o țară care suferea și de foame, și de frig.

În acea zi, Bucureștiul s-a golit și din alt motiv. Echipa națională de fotbal juca decisivul meci cu Danemarca pentru calificarea la Campionatul Mondial din Italia 1990. Care pe stadion, care în fața televizoarelor. Făceam parte dintr-o grupă de 4, în care Bulgaria și Grecia nu mai aveau nici o șansă. Danezii aveau înaintea acestui ultim meci 8 puncte, iar România 7. Victoria era cotată cu două puncte, se califica doar prima clasată. În octombrie, la Copenhaga, Danemarca învinsese cu 3-0. Aveam o singură variantă: victoria.

*Gică Popescu în toamna lui 1987, soldat în garnizoana Ghencea

 

Două Dacii pe cap de fotbalist

Echipa a stat în cantonament la hotelul Tolstoi, din Primăverii. Cu o seară înainte de meci, la „Tolstoi” și-a făcut apariția Valentin Ceaușescu, fiul celui care stăpânea România. Tensiunea era maximă. O eventuală calificare la Campionatul Mondial, „tricolorii” nu mai fuseseră din 1970 la cea mai mare competiție, urma să fie dedicată Congresului și ”celui mai iubit fiu al poporului”. Cum s-a și întâmplat până la urmă. ”Tov. Vali”, cum i se spunea lui Valentin, venise să se asigure că totul e în regulă. I-a încurajat pe jucători și le-a anunțat o primă fabuloasă pe atunci: 1.500 de dolari de om. După unele variante, prima ar fi fost de 2.000 de dolari. Se pare că o mare parte din ea a fost asigurată de clubul Dinamo. Ministerul Apărării a oferit câte un video. La negru, un dolar era în jurul a 100 de lei. Ceea ce înseamnă că fiecare jucător a primit peste 150.000. Cât două Dacii.

Cu un singur jucător n-a discutat Valentin în acea seară: Gică Popescu. Relația dintre cei doi era închisă. În vara lui 1988, Gică Popescu fugise de la Steaua, unde jucase o jumătate de sezon, pe timpul satisfacerii stagiului militar, și se întorsese la Craiova. A fost o vară de pomină, cu Steaua căutându-l pe Gică peste tot, în vreme ce el și antrenorul Nicolae Zamfir se ascundeau ba pe la Govora, ba prin Bulgaria. În toamnă, sătul de refuzul jucătorului, Ilie Ceaușescu, fratele lui Nea Nicu și ministru adjunct, i-a chemat la Ministerul Apărării pe Nicolae Zamfir, pe Gică Popescu, pe regretatul Costică Popescu, tatăl lui Gică, și pe Nicolae Rinderiu, șeful sportului pe județul Dolj.

Nea Costică și oltenii

Episodul l-am relatat în volumul ”Gică Popescu – Viața mea”, apărut în 2013. Redau un fragment:

Costică Popescu nu și-a pierdut cumpătul. „Tovarășe general, Gică are o răspundere față de Universitatea Craiova. Lăsați-l să joace acolo. Oricum, noi nu plecăm decât împreună cu el”. „Vă arestez pe toți, mă! Cu ce ați venit?”. Costică Popescu răspunse imediat la fie ce-o fi. „Păi, am venit noi cu o mașină și încă dreo douăj de mașini cu câte 4-5 olteni în fiecare”. Ilie Ceaușescu rămase fără grai. ”Cum, mă, cu douăzeci de mașini? Și unde-s ceilalți?”. ”Împrăștiați prin oraș”. ”Și ce vor?”. ”Păi, ce să vrea? Pe Gică înapoi”. ”Bă, vă bateți joc de mine? Vă arestez pe toți!”. I-a dus într-un alt birou, cerându-le să semneze hârtia prin care se angajau că Gică se va întoarce la Steaua.

Când își amintește clipele de atunci, Nicolae Zamfir zâmbește ușor. ”Au fost scene de roman! Unul care nu le-a trăit, poate crede că noi fabulăm. Pe de altă parte, acum, când rememorez acele momente, parcă-mi vine și mie greu să cred… Ne-au dus într-o cameră de la minister, pe mine, pe Rinderiu și pe Costică. Pe Gică l-au luat soldații și l-au dus la o unitate în Ghencea. L-au ținut vreo 3 sau 4 ore… Discutam noi ce discutam și deodată îl vedem pe Costică apucându-se să caute ba pe sub paturi, ba pe sub chiuvetă, ba pe sub covor. Încerca să descopere pe unde ar fi putut fi microfoane… Costică Popescu, un om simplu, din Calafat, cotrobăia după microfoane prin birourile de la ministerul lui Ceaușescu! Iar chestia că am venit cu nu știu câte mașini și nu știu câți olteni după noi, a fost extraordinară. Numai Costică o putea spune… De mulțime le era o teamă cumplită. Până la urmă mulțimea le-a și adus sfârșitul.

*Bucuria de la finalul meciului cu Danemarca. Sus: Lung, Gică Popescu, Dan Petrescu, Lupu, Balint, Andone. Jos: Hagi, Rotariu, Sabău, Lăcătuș, Mateuț.

 

”Te-am iertat, Gică!”

România a învins Danemarca și s-a calificat după 20 de ani la un nou turneu final de Campionat Mondial. Chit că danezii dăduseră cu măciuca în cap tribunei de pe Ghencea, deschizând scorul în minutul 6. A urmat iureșul ”tricolorilor”, cu 3 goluri marcate de Balint, de două ori, și Sabău. Gică Popescu a jucat bandajat și incomplet refăcut. ”Nu puteam rata meciul acela. Fusesem accidentat la un meci de campionat în Regie, Sportul – Universitatea Craiova, 2-0. Ne-au călcat în picioare, pe mine m-au scos pe brațe de pe teren. Le-am strigat și celor de la Sportul, dar și arbitrilor că peste câtva timp avem meciul cu Danemarca. Degeaba. La finalul meciului cu danezii, când am făcut turul de onoare, Valentin Ceaușescu a venit la mine, m-a luat în brațe și m-a felicitat. Mi-a spus că toată supărarea pe care o avea pentru mine a luat sfârșit prin acea calificare. Era un tip de o anumită factură, nu se compara cu ceilalți din familia Ceaușescu”, își amintește Gică Popescu.

„Într-o discuţie avută inainte de a pleca, Gică mi-a spus că vrea să rămînă. Apoi a decis să revină la Craiova. Nici nu şi-a mai luat rămas bun” 

*Valentin Ceaușescu, într-un interviu acordat jurnalistului Cristian Otopeanu pentru steliști.ro

România – Danemarca 3-1 (2-1)

15 noiembrie 1989, stadion ”Steaua”, spectatori: 30.000

Au marcat: Balint (25, 60), Sabău (37) / Povlsen (6)

ROMÂNIA: Lung – D. Petrescu, Andone, Iovan, Rotariu – Sabău, Gh. Popescu, Hagi, Lupu – Lăcătuș (76, Mateuț), Balint (86, Ungureanu). Antrenor: Emeric Ienei

DANEMARCA: Schmeichel – Siveback (73, Elstrup), L. Olsen, I. Nielsen, K. Nielsen – J. Jensen, Lerby, M. Laudrup – Bartram, Povlsen, B. Laudrup. Antrenor: Sepp Piontek

Arbitru: Tulio Lanese (Italia)

 

*La începutul acestui clip, puteți vedea momentul împăcării dintre Gică Popescu și Valentin

 

One Comment

  1. Un meci cu o incarcatura psihica mare… Dar un joc extraordinar al echipei noastre in fata unei naționale daneze de excepție , cu jucatori de talie europeană ( Schmeichel, Povlsen, Lerby, frații Laudrup). Romania a fost perfect organizata, a câștigat mereu mingea printr-un dublaj perfect ( se știa ca danezii sunt puternici unu-la-unu), a pistonat mereu pe benzi prin Petrescu( mai ales) si Rotariu si a închis zona centrală cu Andone-Iovan.. După minutul 15 si chiar după eliminarea lui Hagi , jocul a fost la discretia noastră … Cred insa ca Popescu ( imperial in zona centrală ca libero mobil cu raza de acțiune si in fata apărării ) , Sabau si Lupu ( doi interi de valoare europeană ) si Marius Lacatus ( in rol de al doilea vârf) , au fost , cheile’ partidei.. Asta in condițiile in care Hagi ( anihilat de Jansen) nu a făcut un joc deosebit.. L-am lăsat separat pe Balint, senzational, pentru ca nu cred sa fii existat vreodată un jucător roman, cu aparitii rare sub tricolor, pana la ora acelui joc, cu asemenea realizări într-un joc decisiv… Ma refer , binenteles pana la acea data.. In concluzie un joc extraordinar, al echipe care incepea sa aibă nivel mondial ..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *