Vocea sportivă a Europei Libere vorbește deschis despre cum a evadat din România, despre atentatul pus la cale de Carlos Șacalul, despre viața la celebrul post de radio și despre fuga Nadiei Comăneci

Într-o vreme în care în România pâinea era pe cartelă, zahărul era pe cartelă, uleiul era pe cartelă, iar Televiziunea Română avea două ore de program, vocea lui Mihai Rusu aducea în casele românilor vești despre, de exemplu, ce isprăvi a mai făcut Marcel Răducanu în tricoul Borussiei Dortmund. Marcel fugise din țară în 1981, iar numele lui fusese scos și din statistica oficială a echipei naționale de fotbal. Sau ce făcuseră în week-end adversarele echipelor românești în cupele europene. Și câte și mai câte. Toate, după binecunoscutul semnal ”Aici Radio Europa Liberă”.

*Mihai Rusu arată locul unde era redacția de limbă română a Europei Libere

 

Undele care ne vorbeau despre libertate

Munchen e un oraș care a fost distrus în proporție de 80 la sută în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Ruinele fostului oraș se găsesc sub dealurile de la marginea Munchenului. Lăsăm în urmă clădirea Tribunalului bavarez, o clădire-monument pe chipul căreia pete mari de funingine amintesc de bombardamentele războiului. Nemții nu s-au atins de ea. ”Aici l-au judecat pe Uli Hoeness, președintele lui Bayern Munchen. Procesul a durat 4 zile, de luni până joi”, explică Mihai Rusu, apoi adaugă: ”Hai să mergem la sediul în care a funcționat Europa Liberă”. Ajungem la Europa Liberă. Radioul și-a mutat între timp sediul la Praga și mai emite doar pentru câteva țări, gen Irak și Afghanistan.

Prima emisiune din sediul de la Munchen a fost realizată la 4 iulie 1950 și a fost difuzată către Cehoslovacia. Azi, în sediul Europei Libere funcționează o aripă a celei mai cunoscute Universități din Munchen. Sediul e împărțit pe mai multe pavilioane. Mihai Rusu face pe ghidul: ”Uite, pavilionul românesc se afla în marginea din stânga intrării principale. În 1981, oamenii generalului Pleșiță au aruncat o bombă, dar au pus harta invers, așa că au lovit aripa cealaltă, în marginea din dreapta. În 1983, la atentatul pus la cale de Carlos Șacalul, bomba a lovit sediul în partea din mijloc, unde era zona administrativă”.

Azi, de vremurile și misiunea Europei Libere mai amintește o placă din bronz fixată în asfaltul de la intrare: ”De aici, din acest sediu al Radio Europa Liberă – Radio Liberty, au plecat undele care vorbeau despre libertate”

Mihai Rusu a rămas în Occident în 1977, la un turneu cu echipa de tenis a Stelei la Bruxelles. La microfonul postului care le vorbea românilor despre libertate a ajuns în 1983. Deși redactor de sport, în zilele Revoluției din decembrie 1989, Mihai Rusu a făcut de toate. A preluat mesaje de la românii din țară și de peste tot, a triat corespondențe, a făcut revista presei de la noi și de oriunde.

7 ore și jumătate pentru Klaus Iohannis

În noiembrie 2014, la finala prezidențială Iohannis – Ponta, a făcut cam aceleași lucruri. De toate adică. A trimis corespondențe pentru Mediafax, a intrat în direct la Realitatea Tv, în emisiunile lui Rareș Bogdan, a tradus din ziarele germane, a ținut legătura cu alți români din diaspora ale căror întâmplări și impresii le-a transmis în România. Și a mai făcut ceva Mihai Rusu, vocea de demult a ”Europei Libere”: pe 16 noiembrie 2014 a stat 7 ore și jumătate la coadă să-l voteze pe Klaus Iohannis.

”În turul întâi am ajuns la vot la ora 8, am votat destul de repede. Cozile mari s-au format după ora 10. A fost inadmisibil ca în toată Germania cât e de mare și la cât de mulți români sunt să existe doar 5 secții de vot. Au fost oameni din Nurnberg, unde nu a fost secție de vot, care au ținut cu tot dinadinsul să voteze și au mers să voteze în Cehia, la Praga. Nurnberg e tot în Bavaria, dar sunt 180 de kilometri până la Munchen. Păi, 180 dus, 180 întors, sunt 360 de kilometri, aşa că s-au dus oameni din Nurnberg la Praga”.

Mihai Rusu continuă: ”În turul 2 se duce românul masiv la vot. Din 2004 mai ales, de când a crescut numărul românilor. În turul 2 am ajuns la consulat la 7 dimineața. Erau deja aproximativ 800 de oameni la coadă, iar peste jumătate de oră erau peste 1.500. Erau oameni care veniseră de la sute de kilometri. Am votat după 7 ore și jumătate, dar au fost oameni dintre cei care au venit mai târziu care au stat la coadă și 12 ore. S-a scandat: <Vrem să votăm, nu să pontăm!>, <Ponta nu uita, România nu e a ta!>, <Vrem un președinte cu mai multă minte!>, <Vrem să votăm, noi de aicea nu plecăm!>. Am auzit o teorie avansată printre membrii PSD-ului, potrivit căreia cei din diaspora n-ar trebui să se implice atât de mult fiindcă nu știu ce se întâmplă cu adevărat acasă. E cea mai mare prostie. Dimpotrivă, noi știm și ce se întâmplă în țară și ce este în țările în care locuim, astfel încât putem face comparația. Mulți votează din dorința de a le fi mai bine celor de acasă, dar și lor în ideea că poate peste câtva timp se vor întoarce în țară. Și vor să se întoarcă într-o țară  care să le ofere condiții normale”.

– Când s-a despărțit Mihai Rusu de România?

– Despărțit? Niicodată. Am fugit din țară, e altceva. Am rămas la Bruxelles la o Cupă a Campionilor la tenis. Exista așa ceva. Era vorba de echipele de club. Jucam la Steaua, ministrul Ion Coman ne-a aprobat deplasarea. Eram jucătorul numărul 2 al Stelei, numărul 1 era Titi Hărădău. Eu eram un fel de lider de opinie, așa că am vorbit cu Ion Coman să aprobe deplasarea. Înainte de meciurile din Cupa Campionilor, am mers în Germania Federală la niște turnee de pregătire. La Bruxelles am jucat cu campioana Suediei, era echipa la care era legitimat Borg. Ilie Năstase era și el legitimat la Steaua, îl trecusem pe listă, și ne gândeam la un meci senzațional Năstase – Borg. Ce nu ne-am dat noi seama, era faptul că meciurile noastre se suprapuneau cu a doua săptămână de la Wimbledon. Cum era în 1977, Borg se pregătea de încă un turneu câștigat.

– Și ce s-a întâmplat la Bruxelles?

– Ne-au bătut cu 7-2, se jucau 9 meciuri. Șase de simplu și trei la dublu. Eu am făcut singurul punct românesc la simplu, am învins un tânăr de mare perspectivă, al cărui joc semăna cu al lui Borg. Mă tot gândeam la viitorul meu. Aveam 29 de ani. Eram la Bruxelles, aveam bani la mine, aveam pașaport. Pe drumul de la Munchen, de la turneul de pregătire, la Bruxelles m-am gândit să rămân în Occident. Stăteam la o pensiune la Munchen unde mai fusesem cazat cu un an în urmă, știam locurile acolo, mă simțeam bine… E, în acele momente, s-a trezit în mine gustul libertății. În țară eram locotenent și eram angajat la catedra de educație fizică a Academiei Militare. Bine, de acolo luam banii, cum ar veni… Eu încă jucam.

*Poză rară: Mihai Rusu, în dreapta, arbitru de scaun la celebra finală de Cupa Davis din 1972, România – SUA 2-3, disputată pe arena Progresul.

 

Ofițerul de contrainformații: ”Știm cine ești!”

 

– Nu te-ai gândit la riscuri?

– Cu orice risc am zis: între viitorul care mi se oferea în țară și libertatea, am ales libertatea. Acolo, la Bruxelles, Gogu Viziru m-a văzut cred un pic mai agitat, ne mai certam, iar el zicea: ”Lasă, că discutăm noi la București”. Eu la un moment dat am replicat:” Nu știu dacă mai ajungem să discutăm la București”.  Iar el: ”Profesore, nu cumva să faci vreo figură”!

– Și?

– Nu m-am întors. Mi-a dat Hărădău un telefon. I-am spus: ”Uitați de mine, Titi! S-a terminat. Pentru binele tău, cred că ar trebui să vorbești despre Mihai Rusu la trecut”.  M-a sunat soția mea, Silvia, care era în țară, i-am spus același lucru, dar i-am zis și să stea liniștită. Apoi, ca să termin toată treaba, la Munchen, când m-am întors, am dat un interviu lui Nicolae  Munteanu, nea Nicu Munteanu, de 45 de minute în care am spus tot ce aveam pe suflet. Era în iulie 1977. Silvia era și însărcinată în cinci luni. De câteva luni cochetam eu cu gândul ăsta. Dar momentul decisiv a fost o discuție cu ofițerul de contrainformații al clubului Steaua, locotenentul Untaru, care într-o discuție mi-a spus: „Știm cine sunteți”. Bunicul a fost general regalist. Generalul de divizie Ioan Mihăescu, era tatăl mamei, fusese comandantul militar al Capitalei. A refuzat să scoată armata în semn de victorie a rușilor, după ce am întors armele la 23 August. Comuniștii îi ceruseră asta. Generalii încă șovăiau: unii cu Regele, alții cu Antonescu. Bunicul a primit 20 de ani, condamnat drept criminal de război. Eu eram așadar nepot de criminal de război. În dosarul lui sunt trecut și eu. Iar tatăl meu a făcut 11 ani de închisoare ca deținut politic și 3 ani de domiciliu forțat în Valea Călmățuiului. Tata a și divorțat de mama ca să ne salveze pe noi, pe mine și pe mama. Închipuie-ți ce însemna să fii soție de deținut politic sau copil de deținut politic. Ca să revin la bunicul, Bodnăraș i-a cerut să scoată armata, iar el a refuzat. A fost arestat după 23 August și a murit la Jilava, în 1957.

– Au urmat presiuni asupra ta?

– Untaru mi-a spus: „Nu vrei să lucrezi pentru noi? Mai scrii un raport…”. Îți dai seama ce viitor aveam eu. De semnătura lui Untaru depindeai și să ieși în străinătate. Securitatea era într-o fază de primenire, aveau nevoie de oameni noi. În acel moment am hotărât să rămân în Occident. La mine nu s-au mai făcut presiuni, nici nu mai aveau cum. Asupra Silviei se făceau presiuni. ”Poate dacă merg acolo, pot să-l conving”. Silvia era filată, iar o dată pe săptămână era invitată, ba la securitate, ba la miliție. Șicanele le-a avut însă pe linie de partid. Era profesoară de sport și o țineau tot timpul în ședințe. „Cum tovarășa, a trădat țara și partidul!”. Ca să poată face rapoarte secretara de partid și cea de la UTC, să arate ele ce fac pentru scumpul și dragul nostru PCR!

Americanii i-au pus în față o hartă veche

– În Germania ce ai făcut la început?

– Am continuat să joc. La mai multe cluburi… Am jucat până la 34 de ani. În particular, dădeam lecții la o bază de sport de lângă Europa Liberă. Acolo veneau toți angajații de la Europa Liberă. Nu doar de la secția română, de la toate! Din vreo 1.200 de angajați, 300 jucau tenis. Am jucat cu Noel Bernard, cu Max Bănuș, cu Liviu Tofan… S-au închegat relațiile. Prin 1983 a venit Liviu Tofan și m-a întrebat dacă nu vreau să încep o colaborare la Europa Liberă. Nu știam nimic din meseria asta. Încet, încet am început să învăț. Cum e cu vocea, cum e cu inflexiunile, când să accentuezi ce e important… Cum redactezi o știre, cum pui un titlu, un subtitlu. Apoi am început să fac emisiuni, să realizez interviuri, să le montez. Tocmai fugise Marcel Răducanu. De fapt, el a fugit în 1981, dar nu a avut drept de joc un an, cred. Era un subiect foarte important. Urmăream totul. Meci de meci. Cum a jucat, ce scriu ziarele, ce reacție a avut publicul. Aveam pe zi 300 de pagini despre România. Tot ce se scria, marile agenții de presă, marile ziare din toată lumea, dar absolut toată lumea. Fiecare departament avea felia lui.

– Mă întorc la fuga ta. Ai cerut azil politic?

– Am fost la contrainformațiile americane, atunci în 1977. Am cerut azil politic la poliția din Munchen. De acolo, m-au repartizat la partea americană, fiindcă eu declarasem că am fost locotenent în armata română. S-au gândit ”domne, ăsta o fi spion”. M-au chemat americanii. O doamnă a dialogat cu mine, la Munchen , dar tot dialogul s-a purtat în română. La poliție eu declarasem tot ce aveam de spus, cine eram, cine a fost bunicul, cine a fost tatăl meu, de ce am fugit… Ei între timp au verificat totul. L-au găsit pe bunicul printre capii generalității române. Americanii mi-au pus în față doar o hartă întrebându-mă unde sunt unitățile militare din București. Dar harta era veche, de prin anii 40. Le-am zis „domnilor, harta asta e veche, acum sunt unități militare în tot jurul Bucureștiului”. Dându-și seama că nu mint, au încheiat discuția. La Europa Liberă era un serviciu de security, te verificau și acolo. Am stat în teste o jumătate de an. Când am primit ok-ul, am fost angajat.

– Soția când a putut să plece?

– Am făcut o scrisoare către Nicolae și Elena Ceaușescu, în care citam acordul de la Helsinki, pentru reîntregirea familiei. În 1979 i s-a dat pașaportul.

*Mihai Rusu, în stânga, împreună cu Ilie Năstase și Ion Țiriac, la turneul de tenis de pe Progresul, din anii 90. În dreapta, Dumitru Hărădău.

Țiriac: ”Rusu, eu nu fac politică”

– Se fereau sportivii români de tine când vă întâlneați?

– Nu se fereau. Emeric Ienei, Iordănescu… Niciodată nu s-au ferit de mine. Bine, ne vedeam în cadru oficial, de față cu toată lumea, nu aveam nici eu interes să-i expun sau să le fac vreun rău. Am fost la campionate mondiale de handbal, la meciurile din cupele europene… Practic, mulți sportivi erau din generația mea. Să reții însă că până în 1990, nici Ilie Năstase, nici Ion Țiriac nu mi-au dat vreun interviu pentru Europa Liberă. Replica lui Țiriac era ”măi, Rusu, eu nu fac politică”. În mai 1989, la Barcelona, cu ocazia finalei de Cupa Campionilor, AC Milan – Steaua 4-0, am insistat o oră pe lângă Ilie să-mi dea o declarație, orice despre meci. N-a fost chip. De față cu Valentin Ceaușescu a refuzat. Chiar te rog să scrii chestiile astea.

– Ai obținut cetățenia…

– În 1984 am obținut cetățenia germană. Erau și cei care aveau cetățenia americană. Aveau chiria plătită, de exemplu, de către post. Nicu Munteanu, Sorin Cune, Vlad Georgescu, de pildă, erau cetățeni americani.

– Cum a fost la Revoluție?

– O bucurie de nedescris. Apoi, ne-am întrebat și noi cum de se trăgea peste tot, numai în balconul CC-ului, de unde vorbeau cei care preluaseră puterea, nu. De ce nu apărea Doina Cornea? De ce nu erau cei din „Scrisoarea celor 6” pe care noi îi promovaserăm? Bine, era Brucan, dar el făcea parte din joc. Când Iliescu a anunțat că Frontul va candida în alegeri, la Europa Liberă s-a spus ”e clar, vorbim de rotația cadrelor”.

– Ai prins atentatul asupra sediului Europa Liberă din 1983?

– Atentatul a fost seara. Eram în radio, dar lucram ziua. În 1983 a fost pe la 21, la 22. În pavilionul central a fost aruncată bomba, a fost Carlos Șacalul, recunoscut chiar de el în închisoarea din Paris. Celălalt a fost în 1981, când au confundat harta, au crezut că secția română e în colțul din stânga, cum te uți la sediu, și era, de fapt, în partea din dreapta.

*Autorul acestor rânduri în fața sediului Europei Libere din Munchen. În fundal, partea centrală, acolo unde Carlos Șacalul a aruncat bomba în 1983

 

”Doi români au primit azil politic pe loc: Nadia și generalul Pacepa”

– Care era programul?

– Discutam despre tot ce se întâmpla. În ultima perioadă a lui Ceaușescu ne întrebam ”cât mai rezistă?”. La 9 era o ședință de redacție cu directorii americani ai postului. La 11 era ședința de redacție a noastră. Era o recomandare fermă să scrii, să spui adevărul, dar să nu jignești. Nu puteai spune ”Ceaușescu a înnebunit” sau alte calomnii.

– Îți amintești fuga Nadiei Comăneci?

– Am dat primul știrea cu fuga Nadiei. La 8 și jumătate dimineața. Traseul ei a fost Szeged – Viena – Berna. I-am refăcut tot traseul. Am vorbit cu Bella Karoly, care mi-a spus că i-a pregătit toată primirea acolo. Nadia a primit azil politic la Berna. Pe loc. Din ce știu, a mai existat un singur caz cu azil politic primit pe loc de către un cetățean român: Ion Mihai Pacepa. Cu viza de SUA primită la Berna, Nadia a putut ateriza în America.

– Ce salariu aveai, Mihai, la Europa Liberă?

– Secția română avea 32 de redactori. Cu tot cu documentariști, cu personal auxiliar, cred că eram 45-50. Salariul era 10.000 de mărci brut. Luam net 6.570 de mărci lunar. Pe atunci, un salariu net în Germania de Vest era cam 2.500 de mărci lunar. Și era perioada de vârf a Germaniei. O marcă valora 3 franci francezi. Erau 7 șilingi austrieci la o marcă. Pentru noi, vacanțele erau o jucărie.

– Ce faci azi?

– Sunt partener la cea mai mare școală de tenis din Munchen, sport de masă, nu profesional. Vin la noi  să facă tenis de la 4 ani, la 80 de ani. Eu am jucători și de 75 de ani. Pentru fiecare avem un program special. Pentru vârsta fiecăruia, pentru timpul fiecăruia, pentru buzunarul fiecăruia. Sunt un senior – coach, dacă vrei.

 

*Mihai Rusu, profesor de tenis

Posted in:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *