Astă-seară, de la ora 21.45, pe Digi Sport 2, meciul Turcia – Croația, în care echipa antrenorului român are neapărat nevoie de victorie

 

Corespondență din Eskișehir (Turcia)

 

Podurile de peste Bosfor parcă se mișcă și ele legănate de miile de mașini care leagă Europa de Asia traversând Istanbulul. Colorat în albastru, la fel ca luciul Mării Marmara, plus ceva gri, Topkapî Palace abia se zărește. Acolo, în celebrul palat, se află sabia lui Ștefan cel Mare și multe dintre intrigile telenovelelor turcești, ca să mă refer cam la ce ne interesează, în mod direct, pe noi.

 

Autostrada spre Azerbaidjan

În zorii unei zile călduroase de luni, 5 septembrie, pe mine mă interesează crucialul meci al lui Mircea Lucescu și al naționalei Turciei contra Croației meci de, folosesc expresia tocită, a fi sau a nu fi la Mondialul din Rusia. Turcii au pierdut cu 2-0 sâmbătă la Harkov, contra Ucrainei. Singura variantă care mai menține în cursă echipa lui Lucescu e victoria împotriva Croației, astă-seară, la Eskișehir.

Eskișehir e un oraș cu 850.000 de locuitori situat în regiunea Anatolia, undeva spre centrul Turciei. Autostrada pe 6 benzi duce către Ankara și mai departe. Șoferul zâmbește când îl întreb lungimea. ”Azerbaidjan”. Ha? Azerbaidjanul e dincolo de Turcia, de fapt dincolo de Armenia, care e la granița de vest a Turciei. Nu-mi dau seama dacă atât ține autostrada sau, de fapt, e un lanț de autostrăzi. Mai degrabă. Când mă gândesc la drumurile noastre, mă apucă depresia, așa că nu mai lungesc subiectul.

 

Primarul din Eskișehir a fost ziarist și e în funcție din 1999

Pe marginea drumului, șantiere ca buticurile de pe la noi. Șantiere de drumuri, de cartiere, de clădiri de birouri. Parcă am fi pe vremea lui Ceaușescu la ”Acțiunea 7.000”. Peste tot, flutură drapelul roșu cu semiluna albă. Pe stâlpi, pe clădiri, ori în chip de banner care traversează șoseaua. Noi ne zgâim de 1 Decembrie când șoferii de pe autobuze agață tricolorul de oglinda exterioară sau când câte un vecin mai patriot își decorează balconul cu steagul românesc.

 

*Imagine din Eskișehir care nu mai are nevoie de alte cuvinte

 

Din loc în loc, portretele lui Ataturk și Erdogan. Omul care a modernizat Turcia și actualul conducător. Nu-mi dau seama care e paritatea, pare să conducă, totuși, Ataturk. Deocamdată…

Cei aproximativ 330 de kilometri îi înghițim în 4 ore și ceva. Tocmai s-a încheiat Bayramul, o sărbătoare care a ținut 10 zile, iar turcii se întorc de pe unde au venit. Din depărtare, Eskișehir pare tot un fel de Istanbul. Se întinde cât vezi cu ochii. Zici că e un ocean, nu un oraș!

Are o poveste interesantă. Universitatea Anadolu e una dintre cele mai mai mari din lume. I-au călcat pragul aproape 3 milioane de studenți! Primarul, îl cheamă Yilmaz Buyurkesen, e în funcție din 1999, e venerat de locuitori, a fost ziarist, caricaturist, dar e specialist și în sculptura în ceară!

 

*Copiii vor avea diseară un sector special și cadouri de tot felul.

 

Stadionul lor bate la scor ”Arena Națională”

Colorat în roșu și alb, ”Eskișehir New Stadium”, îmbrăcat complet în sticlă, oțel și piatră, bate Arena Națională la scor. Chit că are doar 35.000 de locuri, față de cele 53.000 ale noastre. Pe unde mă duc fac comparația. Cu betoanele sale care rânjesc în exterior, de zici că e neterminat, ”cel mai mare stadion al țării”, expresia asta era și pe vremea lui Nea Nicu, pierde de fiecare dată.

E 6 fără un sfert. Mircea Lucescu are programată conferința de presă la 6 și 15. Am timp să-mi ridic acreditarea. O fată drăguță zâmbește având pe masă zecile de ecusoane legate de șnururi galbene. Când îi spun că sunt ziarist român, strigă prin toată sala după un bărbat în vârstă. Omul grăbește pasul și se arată bucuros că au venit ”romanian friends”. Mă întreabă dacă sunt și alți colegi de ai mei prezenți, fiindcă Mircea Lucescu i-a rugat să ne sprijine cu ce avem nevoie. Îl rog să mă ajute, după ce îmi dă ecusonul, cu costul stadionului din Eskișehir. Am în minte cele 230 de milioane de euro pe care le-a înfulecat arena noastră. Se scuză că nu știe suma exactă, dar îmi spune că stadionul, inaugurat anul trecut, face parte dintr-un program prin care guvernul turc a alocat 3 miliarde de dolari pentru construirea a 23 de stadioane în întreaga țară. Cele ridicate de Galatasaray și Beșiktaș nu au făcut parte din acest program.

 

*New Stadium, bijuteria de la Eskisehir

 

Meciul Lucescu – presa turcă

Sala conferinței de presă e full. Mircea Lucescu apare însoțit de Sinan, translatorul de limbă franceză, pe care l-a avut și la Beșiktaș, de unde a plecat în urmă cu 13 ani. Cât de repede a trecut timpul. I se alătură atacantul Burak Ylmaz, plus o translatoare de limbă croată și încă unul de limbă engleză. Lucescu dialoghează cu ultimii doi, apoi vorbește ceva cu propriul jucător. Toată viața a fost atent la detalii. Anunță că Burak Ylmaz va vorbi primul, apoi că el se va adresa jurnaliștilor în engleză.

Burak Ylmaz și-a terminat speech-ul. Lucescu îl bate pe umăr și îl felicită pentru ce a spus. Acum e gata pentru ”meciul” cu ziariștii turci. Nu-mi dau seama dacă așa le e tonul, rod al strămoșilor lor care strigau să-și vândă produsele prin toate colțurile lumii, sau dacă îl privesc ca pe un adversar, dar gazetarii turci strigă de-a dreptul. Tema zilei nu e meciul cu Croația, ci cel cu Ucraina.

 

”Aștept scuze de la arbitri și de la Collina!”

Mircea Lucescu începe în forță. ”Încă mi-e greu să vorbesc despre acel meci. Poate fără greșelile de arbitraj era alt rezultat. Sigur, Ucraina a fost mai bună. Dar într-un meci de fotbal, nu putem despărți mari erori de arbitraj de evoluția echipelor de pe teren. Vreți să vă spun câte meciuri am pierdut eu după ce echipele mele au dominat?”. În sală e cam liniște… Lucescu continuă: ”Au fost 4-5 greșeli mari. Golul din ofsaid, cel de-al doilea la care mingea ieșise afară, am scăpat singuri cu portarul și s-a dat eronat ofsaid, plus penalty-ul neacordat. La un asemenea nivel, nu am întâlnit greșeli atât de mari și atât de multe. Greșeli care mi-au inflențat imaginea, munca mea și a jucătorilor. Au trecut două zile și nimeni nu spune nimic. Aștept scuze de la brigada spaniolă și de la Pierluigi Collina, șeful comisiei de arbitri de la UEFA!”.

Curg și alte întrebări, dar Lucescu cere să vorbească și despre meciul crucial contra Croației. ”A fost foarte dificil să-mi conving jucătorii că nu s-a întâmplat nimic la Harkov. Sper că am reușit în acest interval scurt și în această atmosferă dificilă să pregătim bine meciul contra echipei croate. Jucăm acasă și aștept din partea jucătorilor mei o mare putere de luptă. Îi rog să demonstreze că pot obține un rezultat mare pentru ei, pentru suporteri și pentru toată Turcia”.

Îl urmăresc la antrenament. Se plimbă cel mai adesea singur și gânditor, adunând în minte grijile și ideile strânse în zeci de ani de fotbal.

Mă sună Nelu Matei, un vechi prieten al lui Lucescu. ”Ești acolo? Te rog, eu ajung mâine, ia-mi tu biletele de la Mircea”.

 

”Nu m-au pedepsit destul?”

Închei seara la Hotel Tasigo, unde stă naționala Turciei, un stabiliment înspăimântător de luxos. Mircea Lucescu coboară din autocar. Dau să-i zic de bilete, dar îmi taie elanul cu întrebarea pe care o pune de fiecare dată: ”Ai adus ziarele din țară?”. Le scot din geantă, se așează pe canapeau din hol și le frunzărește, oprindu-se la ultima pagină din Gazeta Sporturilor, cea în care e descris conflictul său cu arbitrii spanioli de la finalul meciului cu Ucraina. ”Hai, nu pot să cred! A spus Crăciunescu de faptul că mă poate sancționa FIFA? Pentru ce? Nu m-au pedepsit destul pe teren? De câte ori mă pot sancționa?”.

Zâmbește apoi la un titlu dintr-un tabloid, privește atent prima pagină din ”Evenimentul”, cea referitoare la trecutul familiei lui Emil Boc, apoi își ia la revedere, urcând în cameră, cu ideile, grijile și gândurile lui, strânse în zeci de ani de fotbal.

 

*Hotelul Tasigo, unde a stat naționala Turciei

*35.000 de steaguri vor flutura pe stadion

 

Posted in:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *